”Trăiește clipa!”

Nu cer nimic din ce nu pot să duc

Nu iert nimic din ce nu pot să uit

Am învățat să plâng, am învățat să lupt,

Am învățat să tac când sufletul mi-e rupt.

Cer însă tot ce pot, din tot câte puțin.

E loc destul în minte, iar sufletul …. pustiu.

E o nevoie cruntă de a simți din plin

De ce? Am obosit să vreau să știu….

“Trăiește clipa!” mi s-a spus demult;

Am ignorat voit privind spre ceruri, sus,

Și am omis să dau curs acelui tumult

Ce singur se revarsă prin orișicare scut….

O, Doamne, lume și orice vietăți!

De ce să fiu perfidă, de ce să port doar măști?

Cum am putut a-mi spune: tu nu contezi!

Nici însăși viața ta nu-ți aparține! Crezi?!?!

Poate…că nu, poate că da…

Am obosit a cerceta….

Am obosit să iau cu mine

Ciocanul, dalta și-o lopată

Să șlefuiesc “cum se cuvine”

……să ce? Să spun “a fost odată…”?

Nu nu……și iarăși nu!

E mult negativism în mine!

El nu mă reprezintă

Iar eu o știu prea bine!

Sufletul meu e vesel, el cântă!

Ochii mei verzi-albaștri,vii

Sunt poarta către lume,

O lume despre care poți să scrii

Și în care au loc doar lucruri bune!

O lume minunată….

Ca și-n copilăria mea

Și ca-n povestea ce-ncepea așa:

….”a fost odată ca niciodată….”

Povești cu zâne, prinți și-naripate

Cu vise îndrăznețe-n noapte

Ce roua dimineții le transforma în fapte

Iar eu nu existam decât în carte….

Nu vreau să mor trăind o viaț-anostă!

Vreau să trăiesc aievea!

O, da, știu că tot ce e bun costă!

Iubirea, dragostea…..

Drag suflețel rănit și ostenit

Nu plânge! La zenith

E colo-un firicel pitit

De soare – pe cer pare lipit;

Privește-l, ia-l cu tine

Și mâine va fi bine…..

De ce nu azi? De ce doar mâine?!

Curaj! Fă-ți clipele grele străine!

Privește-ndepărtare

Și vei vedea în zare

Munți, râuri și câmpii

Soare, luna și stele mii…

Pășește-ncet și cu răbdare

În lumea asta mare….

“Trăiește clipa!” E tot ce ai, se pare….

Zâmbește – așa nimic nu moare….