Esența unei lumi tăcute
E seară și e târziu. E o altă seară frumoasă de vară care încheie o zi zbuciumată.
Parchez mașina. Cobor fără vlagă. Zăresc la pol opus o bicicletă și un biciclist plăpând în fața unei cafenele. Așteptând. Un bărbat solid, cu alură plăcută, își face apariția pe tăcute din cafenea. Se apropie de biciclistul care stă sprijint într-o rână de bicicleta sa. Amândoi sunt îmbrăcați modest, simplu. Nimic spectaculos. Și totuși...
De obicei, în miez de noapte, bărbații care ies din cafenele sunt gălăgioși. Nu neapărat pentru că așa își propun, ci pentru că alcoolul este cel care își face simțită prezența.
Cei doi bărbați sunt tăcuți. Pare straniu. Stau unul lângă altul privindu-se. Sunt amici. Senzația e de pace. Liniște și siguranță între cei doi.
Își aprind o țigară? mă întreb în timp ce îmi iau lucrurile din mașină.
Pe cel plăpând nu-l văd prea bine, nu îi văd gesturile fiindcă e cu spatele.
Ceva mă intrigă.
Sunt deja minute întregi de liniște deplină. Doar eu fac un zgomot răsunător trântind ușa mașinii. Hmmm, nu am făcut gălăgie în mod intenționat. Dar zgomotul nu pare a-i deranja pe cei doi.
Sunt singurele personaje nocturne de pe stradă, fără somn, la fel ca mine..
Ce au oare de stau unul în fața celuilalt și tac, doar privindu-se?!
O iau ușor pe alee și-mi arunc o privire curioasă din nou asupra lor.
Deodată pricep totul!!!
Liniștea ce mi-o ofereau se datora faptului că erau surdo-muți...
Erau de un calm ireal, un calm pe care mi-aș fi dorit să-l imortalizez și să-l iau cu mine....
Erau liniștiți, zâmbeau senin, și comunicau discret cu mâinile....
Păreau tăcuți, dar emanau energie. Erau plini de viață!
Și-au luat rămas bun scurt și fiecare și-a urmat drumul său.
Mi-aș fi dorit să mai rămână, să îmi dea voie să rămân încremenită în fața unui tablou efervescent, plin de candoare și culoare.
Mi-aș fi dorit să pot să iau cu mine o bucățică din lumea lor tăcută. Să pot să înțeleg ce fel de vulcan mocnește în sufletul fiecăruia.
Suntem vecini – îmi spun în timp ce urc scara blocului – poate am șansa să-i reîntâlnesc.
Voi avea oare curajul să le și vorbesc? Dacă da, cum o voi face? Ar ajunge oare să comunicăm din priviri? ....ochii sunt oglinda sufletului....așa mă îndeamnă ființa mea acum și cere completare....
Rămân cu o reflecție: noi, cei ”normali”, cei ”întregi”, ”apți”... noi, acea majoritate avem darul vorbirii. De multe ori îl frângem și ne batem joc de acest dar strivind cuvinte între dinți furioși și buze strânse de furie. Ne privăm de acest dar păstrând pentru noi încurajări, iubiri, îndemnuri, crezuri...egoistic și nătâng. Vulcanul care zace în noi îl îndemnăm să erupă și să-și reverse lava de multe ori și peste corpul propriu...dar, mai ales peste tot ce pare că ne supără sau stingherește.
Noi, oamenii ”sănătoși”, facem cel mai mare tam-tam. Urlăm – de bucurie, de durere, de prostie ascunsă sau neștiută. Țipăm, strigăm, ne agităm. E lumea noastră doar!
...și totuși, există în aceeași secvență pământească, o lume tăcută. O lume poate mai sănătoasă decât ”normalul” celor apți. O lume senină, împăcată cu fiecare clipă trăită. O lume caldă în care trăiesc oameni care pot comunica atât de minimalistic. Și culmea, se pot înțelege! Se pot respecta! Se pot iubi.
”În comunicare, tăcerea spune totul!”
Da, asta am simțit în această seară minunată străjuită de stele.
....gândind la ei, la cei doi amici, îmi înghit cuvintele. Vreau să le respect tăcerea. Cel puțin o vreme, voi fi mai tăcută.
.....mai scriu doar atât: mulțumesc, oameni frumoși! Mi-ați oferit o lecție de viață la care rămân cu drag să reflectez. Până mi-o voi însuși.
