Suflet pur ...

”Goliciunea unui suflet nu poate fi îmbrăcată, uneori, nici măcar cu căldura iubirii și cu atât mai puțin cu veșminte palpabile, materiale.”

În goana aparent nesfârșită după împlinire omitem, de cele mai multe ori, să dăm importanță sufletului - acea floare care, neudată ... se ofilește și, încet, piere.

Aud, văd, trăiesc o agitație continuă de zgomote lipsite de armonie. O agitație care crâmpoțește inimi - unele deja suferinde din născare, altele rănite de curbele vieții iar altele haotice, sângerând inconștient.

Ce ne face oare să alergăm agitați către ... nicăieri, de cele mai multe ori?!

Ce ne poate determina să uităm rostul existenței noastre printre ceilalți oameni?

De ce suntem atât de egoiști, perfizi cu sau fără mască? Și nu fac referire la masca textilă pusă cu scop de botniță. Fac referire la masca (ne)pusă pe post de cortină, la zâmbetul drăgălaș ce ascunde o răutate acidă, la mâinile care mângâie cu scopul de a găsi porii vulnerabili ai unei ființe, la îmbrățișările ce caută nervurii sensibili ai coloanei vertebrale ... la îndemnurile unor genunchi fermi de a te așeza să te odihnești riscând o eczemă sufletească … la umărul menit să îți ofere (dez)echilibru când ți-e lumea mai dragă … și altele asemenea.

De ce purtăm ochelari de cal? De ce ne înspâimântă să ne oprim ca să vedem, să respirăm, să ne bucurăm? Da, dar oare ce ar fi dacă am și oferi? Dacă am iubi? Dacă ne-am strădui să fim fericiți? Sau/și să-i facem și pe cei din jur să se simtă iubiți or macar bine?

Îmi spunea, cândva, o fată dragă mie: ”ai fost lăsată să aduci, să oferi, să arăți cum se face – bucură-te de asta și simte-te binecuvântată”.

… și așa mă simt.

… și fac.

… și obosesc.

… și nu mă opresc.

… și mă încarc?

Da și nu.

Mai degrabă mă îmbărbătez croind cărări mai departe.

Mă plâng? Nu știu. Observ, gândesc, mă străduiesc să înțeleg, învăț, zâmbesc și îmi urnesc trupul către acolo unde mă îndeamnă (și de multe ori se află deja!) sufletul.

Nu voi înțelege nicicând ”de ce”-ul lipsit, tot mai lipsit de umanitate al unora.

Nu voi accepta robotizarea conștientă a omenirii.

Nu voi ședea cu brațele încrucișate așteptând ca ”de ce”-ul meu să-l facă rebus cineva.

Nu voi permite nimănui să-mi facă ferfeniță sufletul sensibil.

Am aterizat pe planeta asta cu un scop, cu o menire. Fiecare dintre noi are propriul ”de ce”. Datoria sfântă a fiecăruia este să o împlinească. E greu? E ușor? Nu sta să analizezi – nu te ajută cu nimic răspunsul – orișicum ce ai de făcut va fi să-l faci. Treci și apucă-te de treabă!

Însă nu uita:

***oamenii au trup și suflet;

***oamenii sunt făcuți pentru a-i iubi:

***obișnuiește-te să grijești trupul, să-l menți sănătos, curat și treaz;

***amintește-ți că ai un suflet plăpând – ține-l viu, apără-l cu blândețe, fă-i scut din voie bună împletită cu sârmă ghimpată de e nevoie, dar nu-l lăsa să sângereze;

***orice cicatrice lasă urme – nu există doctor estetician care să înlăture urma în profunzime;

***zâmbește cu ochii ca să nu faci gura pungă - ;

***ia o pană ca să mângâi dacă degetele tale-s aspre, ca să nu rănești;

***îmbrățișează cu o vorbă înțeleaptă sau taci dacă nu poți ajuta;

***fă loc lângă umbra ta, pe pământ, dacă genunchii ți se moaie sau nu ai tendoane;

***mai bine lasă omul să cadă decât să-i dai un reazăm șubred – aerul, pământul vor contribui hotărât în ridicarea lui;

***cum ai tu, la fel și ceilalți.

Fii scut, fii pavăză, fii treaz!

Trăiește fiecare clipă!

Oferă!

Zâmbește!

Iubește! ………..