Copilul meu
Dragi feisbukiști!
Am fost și încă sunt întrebată de ce nu am poze cu copilul meu - de ce? sunt egoistă? vreau să apar doar eu în poze? nu sunt mândră de copilul meu?! Așadar, de ce?!
Mai mult decât atât – cineva care se consideră un cititor printre rânduri, gânduri, postări, poze, zâmbete și alte cele îmi atrăgea atenția ”părintește” că, după activitatea mea pe care o flutur pe facebook, se vede clar că nu dau importanța cuvenită copilului meu, că nu sunt implicată suficient în viața sa, că nu mă ocup îndeajuns de educația sa, că ... bla, bla, bla .... bla.
Hallooo!
Copilul meu nu este un pandantiv pe care să-l flutur alților pe sub priviri aiurea!
Copilul meu nu este o realizare a mea! Copilul meu nu este rezultatul unor ambiții personale! Nu este pe post de acadea, de perdea, de văl, de cosmetice, nu este o diplomă, nu este un pariu câștigat la școala vieții ș.a.m.d.!
Copilul meu este o ființă căreia i-am dat naștere. Este o ființă independentă, care are propriile capacități de autoeducare, autoevaluare, automotivare, are stimă de sine, știe ce vrea, știe cum să obțină ceea ce vrea, știe că lumea înconjurătoare este perfidă până la proba contrarie, este o ființă mult mai inteligentă decât mine, este ... este... este ceea ce alege să fie în fiecare moment al propriei vieți.
Până și sintagma ”copilul meu” o consider de prost gust. De parcă am vorbi de materialisme. E al meu, îmi aparține, eu l-am făcut, eu ....!
Faptul că nu mă flutur cu imaginea copilului meu în mediul virtual presupune că respect intimitatea sa, dorințele proprii, viața în complexitatea ei.
Mai mult de atât nu voi sta să scriu pentru că nu simt nevoia să mă justific.
Am ales să scriu din aceleași vechi impulsuri, dorințe și conștiințe care mă determină să inițiez proiecte educaționale – verbalizez sau aștern pe hârtie (virtual, firește!) un gând pe care alții poate nu îl conștientizează, poate le lipsește, poate reacționează în spiritul pur de turmă – dacă alții așa fac, înseamnă că așa se face.
Mă străduiesc să acționez și mai puțin spre deloc să REacționez.
Viața mea, cu tot ce e în ea, mă privește. Ceea ce aleg să arăt din ea celorlalți – în lumea virtuală – este alegerea mea, și asta în momente în care consider că, prin ceea ce fac, pot fi un exemplu celorlalți.
Dragi feisbukiști, sunt ani numărați de când am ales să trăiesc cu adevărat așa cum simt și consider că, prin ceea ce există în mansardă, am o datorie morală, umană, firească pentru mine, de a da mai departe din experiențele vieții mele, din cunoștințele, învățăturile, hopurile și rezolvările lor, din culmile//șesurile//hăurile vieții mele și deznodământul nefatal (încă!) al acestora.
Copilul – este o ființă ce își are propriul drum.
Eu, ca părinte – sunt o umbrelă pe timp de ploaie, far în noapte, adiere de vânt și picuri de ploaie în vreme de arșiță, perdea pentru un soare prea iubitor, adăpost în vremuri de restriște, stâlp de neclintit în momente de cumpănă, sunt ceea ce are nevoie în momente de copil alese – exist, zâmbesc, trăiesc propriul destin, îi sunt exemplu (așa da/așa nu) constant și reper când are nevoie/chef/dorește. Mă lasă absolut indiferentă părerea unora referitoare la etichetele (ne)sociale, feminitatea, atitudinea, comportamentul, deciziile copilului raportate la regulile general valabile, conduita (i)reproșabilă cotidiană și altele menite să ne zăbrelească la modul general. Hmmm, particularitățile, micile ”discrepanțe” fac parte din așa-zisele excepții gustate doar de cenușiuri exploatate cu adevărat.
Și ar mai fi ceva – orișicât mă străduiesc să mențin un echilibru uman prin tot ce fac și prin tot ce presupune acest fapt, dragilor ne-părinți, cu tot respectul, dați-mi voie să vă spun că obiectivitatea voastră pălește categoric în fața intuiției părințești, orișicât de bine intenționați credeți că sunteți.
Mulțumesc pentru ”generozitatea” de care dați dovadă cei ”din exterior” în a exemplifica și explica modalități multiple obligatoriu altele decât cele aplicate de un părinte. Susțin dreptul la opinie – dar atât. Oricât s-ar spune că ”din exterior se vede mai bine” – afirmația aceasta este nelalocul ei în relația copil - părinte și viceversa.
Cam atât, deși ar mai fi de bla...bla...bla... suficient.
Gânduri bune tuturor!
