Complicat de simplu.

Unii oameni trăiesc mereu între două brazde: una care sapă urme adânci pe chip și una care lasă urme adânci în inimă. Și asta pentru că, gândind lucrurile în profunzimea lor, uită să mai trăiască clipa. Sunt în continuă mișcare, în continuă alimentare a creierului cu lucruri la care să reflecteze. Nu știu altă formă de a trăi. Când li se spune că ploaia ar hrăni brazdele și zâmbetul le-ar oxigena creierul, rămân, bineînțeles în cumpănă, gândind dacă se vorbește cu adevărat despre ei. Oricum, ei nu simt că un zâmbet poate schimba mare lucru în viața lor atâta timp cât mintea o ia la fugă necontenit. Ideile ce răsar aparent involuntar și forfota din jur sunt surse continue, izvor nesecat de inspirație, de calcule precum în jocul de șah. Mutări și permutări, ițe încurcate pentru a avea motiv să le descâlcească într-un mod încâlcit, pentru a le da o altă formă și întrebuințare finală. Dacă ajung la o linie de final, zâmbesc, se opresc puțin, se scutură apoi ca și blănoșii după ce i-a prins ploaia, gândind, oarecum vinovați pentru stagnare, la următoarea mișcare căreia sa-i dea curs.

Sunt oameni simpli, care doar gândesc complicat. Oameni care fug de banalitate, fug de tipare și caută necontenit să-și lărgească orizonturile, indiferent ce ar însemna acest lucru. Sunt oameni care își doresc o viață simplă, care tânjesc dupa o privire, o îmbrățișare, o strângere de mână sau o bătaie părintească pe umăr. Tânjesc după remarci simple, fără onoruri.

Sunt ființe minunate care vor iubire necondiționată, vor libertate de exprimare și de acțiune. Vor o bază la care să poată reveni ca să-și încarce mintea și sufletul și de la care să poată zbura către tot ceea ce îi împlinește.

Asta îi va face fericiți pentru totdeauna.