a fi ființă. vie

Morocănos și plin de riduri

Ești toată ziua cât e ea de lungă....

La ce folos ridici tu ziduri?

De ce privirea asta sumbră?

Dă vălul ăst de nepăsare!

Dă-l! Uită-l! Pe vecie!

Căci ai și tu un loc sub soare

Și nu-i trăi o veșnicie...

E trist să nu poți a zâmbi...

E trist să nu poți a clipi...

E trist să nu știi a iubi...

E trist să nu poți adormi...

E-atât de trist să ai în suflet

O negură în loc de sânge...

E-atât de trist să-l vezi cum plânge

Și scârțâie...precum un dor secret...

O, de-ai putea să vezi cum curge

Cristal de boabe la izvor,

Ai fi surâzător și nu ai plânge!

Nu, n-ai fi mistuit de dor!

Dorul acesta...bată-l vina!

e-atât de confuzat, se pare...

Căci te topești și-ți piere tihna

Scrutând în gol...străină zare....

O, de-ai putea să simți senin

În pieptul tău secunde-n șir

Un ritm vioi ce știe-a bate,

Catifelat ca un cașmir...

Ai FI în fiecare clipă,

Ai EXISTA în orișice moment,

Ai fi doar zâmbete în orișice firidă,

Ți-ai scrie singur viața pe foi de pergament....

Ai FI!?! Păi FII! Căci viața asta toată

E-un șir frumos de provocări

În care TU ..ești ca o spiță-n roată...

Plimbată printre zeci de țări și peste mări...

FI TU! Căci viața-i numai una

Aici, pe-acest Pământ;

Și de-o fi alta, ce-ți rămâne-acuma?

Să stai și să aștepți precum un sfânt?

Ori tu ești vrednic a te numi astfel?!

Tu – o firmitură de păgân cretin?!

Tu – un fir de salcie, un fir de praf rebel?!

Tu?! Un ciob neînsemnat, un spin?!

Nu te evlavia, căci e-n zadar!

Lasă uitării orișice ... piedestal!

Și fii smerit, căci smerenia e un dar

Ce-o poți sorbi alene ... dintr-un pocal...

Fii mulțumit cu viața ce ți-e dată,

Fii vesel, cântă, iartă!

Fii pururea îndrăgostit

de viață ... și vei fi iubit!